Imi respecta tacerile. Si zambesc semnificativ. Ne intelegem din virgule. Iubim impreuna Tom Waits in acelasi timp, in acelasi spatiu. Sunt ca umbrele care-ti anticipeaza miscarile. Sunt ca blues-ul vechi: simple dar suficiente.
Fiecare dintre ele e mult mai perfecta - sfidand gramatica oricarei limbi existente - decat varianta ei reala.
Nu are angoase. Nu zgarie geamul cu unghiile. Nu poarta niciodata bluza aia in care transpira ca intr-un test Rorschach. Nu plange sud-american cu suspine presarate de ineptii patetice. Nu are trecut. Deci nici pacate.
Nu are ciclu. Sau daca are, e un curcubeu fosforescent care vibreaza pe muzica trance si iti maseaza venele placut ca un ceai chinezesc in care indulcitorul e cocaina. Te musca de ADN si-ti saruta organele interne.
Femeile mele virtuale sunt copiii fotografiillor, ai amintirilor, ai descrierilor, ai imaginatiei mele. Nu exista loc de greseala. Totul este rodul unui mecanism organic imaginar-oniric al carui unic scop e perfectiunea.
Nu exista limite epidermice. Olfactive. Nu exista divergente. Inclestari de falci si spart de farfurii. Nu exista gelozie, pentru ca nu exista concurenta. Eu dirijez traficul existential din mintea mea.
There is no spoon.
But there is no spooning either.
